Skip to content
SeniorHelp

Mama nu mă mai recunoaște mereu — cum faceți față vinovăției și dor-ului?

V

Viorica N.

31 octombrie 2026 · 295 views

Bună ziua tuturor. Sunt Rodica, am 69 de ani, tocmai am ieșit la pensie și credeam că în sfârșit voi avea timp pentru mine și pentru mama mea. Dar realitatea e mult mai grea decât mi-am imaginat. Mama are 91 de ani și de vreo doi ani a început să aibă momente în care nu mă recunoaște. Uneori mă cheamă pe numele surorii mele care a murit, alteori se uită la mine ca la o străină. Nu știu cum să descriu sentimentul ăla — e un dor ciudat, pentru cineva care e încă în viață, dar parcă nu mai e aceeași.

Mă simt vinovată tot timpul: că nu am suficientă răbdare, că uneori plec de la ea și plâng în mașină, că am momente în care mă gândesc că poate ar fi mai bine la un centru de zi. Și apoi mă simt și mai vinovată că m-am gândit asta. Am citit pe platformă articolul despre menținerea vieții sociale active la vârstnici și am văzut că nu sunt singura care se confruntă cu izolarea — și a lor, și a noastră, a familiilor. Voiam să vă întreb: cum gestionați voi sentimentele astea? Cum vă mai găsiți și pe voi înșivă în toată povestea asta?

4 comments

D
Daniel I.31 octombrie 2026

Rodica, te înțeleg atât de bine că mi-au dat lacrimile citind. Și eu am trecut prin asta cu tata. Plânsul în mașină — îl știu și eu. Nu ești o fiică rea, ești o fiică epuizată, și e o diferență uriașă între cele două. Dorul pentru omul care e încă acolo, dar nu mai e al tău în același fel, e poate cea mai grea formă de pierdere.

G
Gabriela S.31 octombrie 2026

Lucrez de câțiva ani cu seniori care au demență și vă spun sincer: familia suferă adesea mai mult decât realizează. Vinovăția pe care o descrieți e aproape universală și nu înseamnă că faceți ceva greșit. Înseamnă că iubiți. Uneori ajută enorm să vorbiți cu cineva — un psiholog sau un grup de suport pentru familii. Grija față de mama începe cu grija față de voi.

A
Aurora Ș.1 noiembrie 2026

Am 72 de ani și soțul meu a trecut prin ceva similar cu mama lui. Ce m-a ajutat pe mine a fost să nu mai încerc să 'corectez' momentele în care ea nu știa cine eram — ci pur și simplu să fiu prezentă, să îi țin mâna. Uneori prezența e mai mult decât orice cuvânt. Mult curaj, Rodica.

E
Echipa S.1 noiembrie 2026

Rodica, mulțumim că ai împărtășit ceva atât de profund și de personal. Ceea ce simți — vinovăția, oboseala, acel dor aparte — sunt trăiri pe care multe familii le cunosc, dar prea puțini le spun cu voce tare. Pe platformă există articolul 'Menținerea unei vieți sociale active la vârstnici: ce trebuie să știe familiile', care atinge și tema izolării emoționale a îngrijitorilor, nu doar a seniorilor. De asemenea, asistentul Hermina poate fi un punct de plecare dacă vrei să afli ce resurse de suport există în zona ta — fără să te simți judecată. Nu ești singură în asta.

Log in to add a comment.