Cum trăiți cu vinovăția când un părinte cu demență nu te mai recunoaște?
Nicolae D.
11 noiembrie 2026 · 408 vizualizări
Am 72 de ani și, deși eu mă descurc bine singură, fiica mea trece printr-o perioadă cumplită. Soțul ei, ginerele meu, și-a dus mama la un centru de îngrijire acum câteva luni, după ce demența ei a avansat mult. Îl văd în fiecare duminică la masă și omul e distrus pe dinăuntru — merge să o viziteze, ea nu îl recunoaște, uneori îl ia drept un străin. Se întoarce acasă tăcut, cu ochii umezi, și eu nu știu ce să îi spun.
Am citit pe platformă articolul 'Epuizarea aparținătorului care îngrijește: ghid practic pentru familii' și m-a izbit cât de bine descrie exact ce trăiește ginerele meu — acea oboseală sufletească pe care nu o poți explica altora și vinovăția că 'ai lăsat-o acolo', chiar dacă știi că a fost cea mai bună decizie. Voiam să întreb pe cei care au trecut prin asta: cum v-ați împăcat cu gândul că persoana iubită nu vă mai recunoaște? Ce v-a ajutat sufletește? Nu caut sfaturi medicale, ci doar să înțeleg cum trăiesc alții cu această durere.