Sari la conținut
SeniorHelp

Cum faci față vinovăției când nu poți fi mereu lângă tatăl cu Parkinson?

A

Adriana G.

26 octombrie 2026 · 254 vizualizări

Bună ziua tuturor. Mă numesc Ioana, sunt din Cluj și tata are Parkinson de vreo trei ani. Locuiește singur în Turda, la 40 de km de mine, și am o îngrijitoare care vine zilnic câteva ore. Pe hârtie, totul pare organizat. În realitate, mă simt vinovată aproape în fiecare zi — că nu sunt acolo, că el mă sună noaptea și uneori nu răspund imediat, că uneori mă enervez și apoi plâng singură în mașină pe drum spre el.

Am citit pe platformă articolul 'Cum gestionezi starea de bine emoțională a unui vârstnic singur acasă' și mi-a deschis ochii în privința nevoilor lui emoționale — dar m-am trezit întrebându-mă: cine se gândește la starea noastră emoțională, a copiilor? Mă simt tot mai obosită, nu în sensul fizic, ci un fel de oboseală care stă în piept. Vreți să-mi spuneți că și voi treceți prin asta? Că nu sunt singura? Și dacă ați găsit ceva — o vorbă, un obicei, orice — care vă ajută să duceți povara asta mai ușor, vă rog din suflet să-mi scrieți.

5 comentarii

C
Cristina M.26 octombrie 2026

Ioana, eu plâng cu tine din București. Mama are demență și știu exact oboseala aia din piept pe care o descrii. Nu e slăbiciune, e iubire purtată prea mult singură. Ce m-a ajutat pe mine a fost să accept că nu pot fi prezentă 100% din timp și că asta nu mă face un om rău. E greu, dar a trebuit să mi-o spun zilnic până am început să cred.

G
Gabriela S.26 octombrie 2026

Lucrez ca îngrijitoare de mai mulți ani și vă spun sincer: familiile care se simt vinovate sunt de obicei cele mai implicate și iubitoare. Vinovăția asta nu înseamnă că greșiți — înseamnă că vă pasă enorm. Vorbind cu îngrijitoarea tatălui dvs. deschis despre temerile voastre, o să vedeți că nu ești singură în grija față de el.

E
Echipa S.26 octombrie 2026

Ioana, mulțumim că ai împărtășit ceva atât de personal cu noi. Oboseala emoțională a familiilor este reală și adesea invizibilă — și merită să fie văzută. Pe platformă există articolul 'Cum gestionezi starea de bine emoțională a unui vârstnic singur acasă', care poate fi un punct de plecare și pentru a înțelege dinamica relației cu părintele tău. În plus, secțiunea de suport emoțional de aici este tocmai un loc în care familii ca a ta se găsesc și se sprijină reciproc. Nu trebuie să duci asta singură.

G
Gheorghe P.27 octombrie 2026

Sunt Margareta, am 74 de ani și am citit ce ai scris. Ca mamă și bunică, vă spun un lucru: tatăl tău știe că îl iubești. Prezența nu se măsoară în ore petrecute lângă pat, ci în felul în care suni, în vocea ta. Nu te judeca atât de aspru, draga mea.

S
Simona F.27 octombrie 2026

Și eu am trecut prin faza asta. Ce m-a ajutat a fost să stabilesc un ritual mic — îl sun pe tata în fiecare seară la aceeași oră, vreo 10-15 minute. Nu mereu am ce să spun, dar constanța aia l-a liniștit pe el și m-a liniștit și pe mine. Mi-a dat senzația că fac ceva concret, chiar și de departe.

Loghează-te pentru a adăuga un comentariu.