Studiu: doar 25-33% dintre persoanele obeze au, de fapt, sănătate precară. IMC-ul, considerat depășit

Un studiu publicat miercuri în revista Nature arată că doar între 25% și 33% dintre persoanele diagnosticate în prezent cu obezitate ar trebui considerate, de fapt, ca având o stare de sănătate precară. Cercetarea, citată de Reuters, vine în sprijinul ideii că modul actual de diagnosticare a obezității trebuie regândit.

Studiul continuă o propunere făcută anul trecut de experți și organizații medicale, care cereau ca diagnosticul de obezitate să nu se mai bazeze exclusiv pe indicele de masă corporală (IMC) - calculat din greutate și înălțime - ci să includă și nivelul de grăsime corporală, respectiv starea generală de sănătate a persoanei.

Cercetătorii au vrut să vadă ce impact ar avea o astfel de redefinire asupra ratelor de diagnostic, a prevalenței și, în final, a tratamentului unei afecțiuni pe care Organizația Mondială a Sănătății o estimează în prezent la peste un miliard de persoane afectate la nivel global.

Obezitatea este un factor de risc cunoscut pentru diabetul de tip 2, bolile cardiovasculare, afecțiunile hepatice și renale, dar și pentru cancer. Noul studiu propune împărțirea obezității în două stadii: unul preclinic, când afecțiunea este mai degrabă un factor de risc, și unul clinic, când produce deja probleme de sănătate concrete.

Ce arată datele de la aproape 850.000 de adulți

Cercetătorii au analizat date de la aproape 850.000 de adulți din China, Marea Britanie, SUA și Spania. Potrivit estimărilor lor, dacă s-ar aplica noul cadru de evaluare, între 1% și 3% dintre persoanele clasificate drept obeze doar pe baza IMC-ului nu ar mai primi acest diagnostic. În schimb, alte 5% până la 9% dintre persoane - de exemplu, cele cu un procent mai mare de grăsime corporală - ar fi nou-diagnosticate cu obezitate. La nivelul întregii populații, o asemenea schimbare ar putea afecta zeci de milioane de oameni.

Un nou cadru de evaluare, propus de cercetători

Francesco Rubino, autorul principal al studiului și profesor de chirurgie metabolică și bariatrică la King's College London, a explicat că limitele măsurătorilor bazate pe IMC sunt cunoscute de mult timp. „Până acum, însă, nu am dispus de un sistem mai bun”, a spus el. Potrivit lui Rubino, noul cadru de evaluare ar putea oferi „o caracterizare clinică relevantă a obezității, care să servească drept fundament pentru îngrijirea pacienților și pentru elaborarea politicilor de sănătate”.

Modelul propus presupune măsurarea grăsimii corporale - inclusiv prin circumferința taliei - pe lângă IMC, precum și verificarea eventualelor disfuncții de organe asociate cu greutatea (de exemplu probleme cardiace sau hepatice), înainte de stabilirea diagnosticului. Practic, unele persoane care au doar un IMC ridicat nu ar mai fi considerate obeze.

• Persoanele cu procent ridicat de grăsime corporală și IMC mare ar fi diagnosticate cu obezitate preclinică.
• Cele care prezintă și disfuncții de organe ar fi diagnosticate cu obezitate clinică - considerată o formă activă a bolii, care necesită, de regulă, tratament mai urgent.

Conform acestor criterii, studiul estimează că, în medie, doar circa 27% dintre persoanele cu obezitate din cele patru țări analizate suferă de obezitate clinică, ceea ce reprezintă aproximativ 8,5% din totalul adulților.

Majoritatea celor cu „obezitate preclinică” - în medie circa 82% în cele patru țări studiate - nu au evoluat spre forma clinică a bolii, deși, potrivit cercetătorilor, ratele de progresie au fost mai ridicate în China și Spania.