Inflamația din organism, posibilă legătură cu experiențele de „ieșire din corp”

Un studiu recent, aflat momentan în procesul de evaluare inter pares, sugerează că inflamația din organism ar putea juca un rol în apariția disocierii - o stare mentală care include experiențe „în afara corpului” și senzația că lumea din jur nu este reală. Potrivit publicației LiveScience, cercetătorii cred că trauma declanșează o reacție de stres care, în timp, intensifică inflamația cronică din organism.

Cercetarea arată o corelație statistică între markerii inflamatori din sânge și simptomele tulburărilor disociative, fără a demonstra o relație directă de cauzalitate. Autorii consideră, totuși, că rezultatele justifică investigații suplimentare, iar dacă acestea vor fi confirmate, medicamentele antiinflamatoare ar putea deveni în viitor o opțiune de tratament pentru persoanele afectate de perioade lungi de detașare de propriul corp sau de realitate.

„Cercetările în acest domeniu ar putea deschide o cale cu totul nouă pentru potențiale opțiuni de tratament”, a declarat autoarea principală a studiului, Evelyn Dilkes, cercetătoare în psihologie la Universitatea din Essex, Marea Britanie.

Ce este disocierea

Disocierea include două tipuri de experiențe: depersonalizarea - senzația că persoana este desprinsă de propriul corp sau că se observă din exterior - și derealizarea, caracterizată prin impresia că lumea din jur este ireală, asemenea unui decor de teatru. Potrivit dr. Ruth Lanius, profesoară de psihiatrie la Universitatea Western din Ontario, ambele experiențe afectează profund sentimentul identității și percepția propriului corp.

Episoadele scurte de disociere sunt relativ frecvente - studiile arată că între un sfert și trei sferturi dintre oameni trăiesc cel puțin un astfel de episod de-a lungul vieții. Fenomenul poate apărea și în contextul altor afecțiuni, precum schizofrenia, depresia, anxietatea, tulburările de panică sau epilepsia.

În aproximativ 1% din cazuri, simptomele persistă și se dezvoltă în tulburarea de depersonalizare-derealizare (DPDR), în care persoanele afectate pot trăi ore, săptămâni, luni sau ani cu senzația de detașare de propriul corp sau de realitate. Numeroase studii au legat această tulburare de experiențe traumatice, precum abuzurile din copilărie sau evenimentele care au pus viața în pericol.

„Disocierea poate oferi o evadare psihologică atunci când evadarea fizică nu este posibilă”, explică Ruth Lanius, adăugând că mecanismul ajută persoana să rămână calmă în timpul unui eveniment extrem de stresant. Problema apare atunci când acest mecanism de apărare persistă și după ce pericolul a trecut. „Disocierea te ajută să supraviețuiești, dar după traumă te lasă detașat atât de emoțiile negative, cât și de cele pozitive. Astfel, mulți oameni își pierd capacitatea de a se simți pe deplin vii”, afirmă specialista.

Rolul stresului cronic și al inflamației

Echipa condusă de Evelyn Dilkes a pornit de la observația că persoanele cu tulburări disociative prezintă modificări ale răspunsului inflamator și a formulat ipoteza că trauma psihologică ar putea produce schimbări biologice de lungă durată. Conform acestei teorii, trauma activează răspunsul organismului la stres, iar dacă reacția nu se diminuează în timp, organismul continuă să producă niveluri ridicate de cortizol - hormon secretat de glandele suprarenale.

Cortizolul are, în mod normal, efect antiinflamator când este secretat pe termen scurt, dar expunerea prelungită poate favoriza instalarea inflamației cronice, vizibilă prin creșterea unor markeri din sânge precum interleukina-6 și proteina C-reactivă.

Pentru a testa ipoteza, cercetătorii au analizat probe biologice din cadrul Studiului longitudinal Avon privind părinții și copiii, desfășurat în Marea Britanie încă din anii 1990. Participanților li s-au recoltat probe de sânge la vârstele de 9, 12, 17 și 24 de ani, iar la maturitate au fost întrebați despre experiențele disociative, inclusiv despre senzația de a nu fi o persoană reală sau despre impresia că lumea din jur pare ireală.

Rezultatele preliminare au arătat că nivelurile crescute de interleukină-6 la vârsta de 9 ani par asociate cu apariția simptomelor de depersonalizare la maturitate. În schimb, nivelurile ridicate de proteină C-reactivă în copilărie, urmate de valori mai scăzute la vârsta adultă, au fost corelate cu derealizarea.

Autorii sugerează că expunerea prelungită la stres ar putea modifica în timp răspunsul sistemului imunitar, explicație pentru care nivelurile unor markeri inflamatori pot scădea chiar dacă simptomele continuă. Cercetătorii cred, de asemenea, că interleukina-6 și proteina C-reactivă ar putea influența regiuni cerebrale diferite, responsabile pentru depersonalizare și, respectiv, derealizare. „Acest lucru sugerează existența unui sistem extrem de complex”, afirmă Evelyn Dilkes.

Ce se știe despre mecanismele cerebrale

Studiul actual nu poate stabili exact ce regiuni ale creierului sunt afectate, dar cercetări anterioare oferă câteva explicații. Potrivit lui Ruth Lanius, disocierea pare asociată cu diminuarea răspunsului emoțional la nivel cerebral: cortexul prefrontal, responsabil pentru planificare și decizii, inhibă activitatea sistemului limbic, implicat în procesarea emoțiilor. Conform acestei teorii, circuitele din amigdală - regiunea implicată în procesarea fricii - activează excesiv cortexul prefrontal, care reduce apoi activitatea sistemului limbic, ducând la diminuarea intensității emoțiilor.

Acest model diferă de cel din forma clasică a tulburării de stres post-traumatic (PTSD), unde amigdala este hiperactivă și anumite regiuni ale cortexului prefrontal sunt mai puțin active, existând totuși și un subtip de PTSD dominat de disociere. Alte studii preliminare sugerează implicarea rețelei modului implicit (default mode network) și a joncțiunii temporoparietale, structuri considerate esențiale pentru menținerea sentimentului identității personale.

Autorii noului studiu formulează ipoteza că expunerea la niveluri crescute de interleukină-6 în copilărie ar putea influența dezvoltarea acestor rețele neuronale și, implicit, apariția simptomelor de depersonalizare la maturitate.

Limitele cercetării

Specialiști independenți avertizează că rezultatele trebuie interpretate cu prudență. Judith K. Daniels, profesoară de psihologie clinică la Universitatea din Groningen, atrage atenția că persoanele cu tulburări disociative formează un grup extrem de heterogen, iar mecanismele biologice pot diferi în funcție de cauza afecțiunii.

În plus, markerii inflamatori analizați sunt nespecifici și pot fi crescuți în numeroase alte boli inflamatorii și autoimune, precum artrita reumatoidă, lupusul sau scleroza multiplă. De asemenea, majoritatea persoanelor care trec prin experiențe traumatice nu dezvoltă tulburări disociative, ceea ce indică existența altor factori implicați, inclusiv predispoziția genetică sau influențele de mediu. Din acest motiv, markerii inflamatori nu pot fi folosiți în prezent pentru diagnosticarea tulburării de depersonalizare-derealizare, deși pe viitor ar putea completa metodele actuale de evaluare clinică.

O altă limitare este faptul că neuroștiința nu înțelege încă pe deplin cum construiește creierul percepția conștientă a realității. „În opinia mea, dacă nu înțelegem stările modificate de conștiință și disocierea, nu putem înțelege pe deplin psihopatologia”, spune Ruth Lanius. Experții subliniază că sunt necesare cercetări suplimentare pentru a stabili dacă reducerea inflamației ar putea deveni o strategie eficientă de tratament.

Deși considerată rară, tulburarea de depersonalizare-derealizare este, potrivit specialiștilor, adesea subdiagnosticată, pentru că mulți pacienți nu reușesc să descrie ceea ce trăiesc sau nu sunt recunoscuți corect în practica medicală. „Atât de mulți oameni se confruntă cu această problemă, dar nimeni nu are cuvintele potrivite sau cunoștințele necesare pentru a o descrie”, conchide Evelyn Dilkes.