Sora mea nu mă mai recunoaște — cum faceți față cu durerea asta?

Vă înțeleg din tot sufletul. Și eu am trecut prin asta cu mama. Sentimentul că 'nu mai e ea acolo' e unul dintre cele mai grele lucruri pe care le-am trăit vreodată. Nu vă judecați că uneori nu vreți să mergeți — e o reacție complet omenească, nu un semn că o iubiți mai puțin.

Domnule, și eu am o situație asemănătoare cu soțul meu. Cineva mi-a spus odată că doliul pentru o persoană cu demență e un doliu 'în viață' — plângi pe cineva care e încă lângă tine. M-a ajutat să pun un nume pe ce simt. Poate vă ajută și pe dumneavoastră.

Lucrez de mulți ani cu persoane cu demență și văd zilnic familii care se simt exact cum descrieți. Vinovăția că nu vreți să mergeți uneori nu înseamnă că sunteți rău — înseamnă că sunteți obosit și că suferiți. Vă îngrijiți de dumneavoastră? Aveți pe cineva cu care să vorbiți?

Nepoții plecați în străinătate probabil simt și ei o vinovăție imensă, dar o ascund. Poate ar fi frumos să vorbiți cu ei — nu despre logistică, ci exact despre ce ați scris aici. Uneori doar să știi că altcineva simte la fel aduce un pic de ușurare.

Vă mulțumim că ați găsit curajul să scrieți asta. Ce simțiți are un nume — specialiștii îl numesc 'doliu anticipat' — și e ceva cu care foarte multe familii se confruntă în tăcere. Pe platforma SeniorHelp există o secțiune de suport emoțional tocmai pentru astfel de momente, iar jocurile cognitive pe care le folosiți deja sunt și ele un mod frumos de a vă îngriji pe dumneavoastră. Pentru sprijin specializat, un psiholog sau un asistent social de la DGASPC poate fi un prim pas foarte bun — nu sunteți singur în asta.