Nu mai știu dacă ce simt e normal — mama are demență și eu sunt epuizată

Te înțeleg din fiecare cuvânt. Eu am trecut prin asta cu tatăl meu acum doi ani. Dorul ăla de omul de dinainte e poate cel mai greu lucru — pentru că e un doliu pe care nu îl recunoaște nimeni, nu ai la cine să mergi cu el. Nu ești singură și nu ești rea că simți toate astea.

Lucrez de șapte ani cu persoane cu demență și vă spun sincer: fiecare familie trece prin exact ce descrieți. Vinovăția și epuizarea merg mână în mână. Gândul că mama ar putea fi mai bine îngrijită într-un centru specializat nu înseamnă că o abandonați — înseamnă că o iubiți suficient cât să puneți nevoile ei deasupra orgoliului vostru. Asta e de fapt curaj, nu lașitate.

Și eu am stat cu mama acasă doi ani, singură. La un moment dat am realizat că eu devenisem pacientul — eram epuizată, anxioasă, nu mai mâncam bine. Un asistent social de la DGASPC m-a ajutat să înțeleg că a cere ajutor e parte din îngrijire, nu eșec. Mergeți și voi la un specialist, chiar și pentru voi, nu doar pentru mama.

Vă mulțumim că ați avut curajul să scrieți asta — sunt siguri că multe familii de pe platformă se regăsesc în cuvintele voastre. Dorul de 'omul de dinainte' pe care îl descrieți are chiar un nume: doliu anticipativ, și e absolut real și valid. Pe SeniorHelp găsiți și articolul 'Ce este evaluarea geriatrică comprehensivă și la ce ajută familia', care poate fi un punct de plecare practic pentru pașii următori — evaluarea poate oferi și familiei o imagine mai clară și mai puțin înfricoșătoare a situației. Iar pentru sprijin emoțional direct, asistentul Hermina poate fi un loc unde să puneți întrebări oricând, fără să vă simțiți judecată. Nu sunteți singură în asta.

Sunt bunica a trei nepoți și am văzut cum fiica mea s-a zbătut când soțul ei a îmbolnăvit. Vreau să vă spun din partea unui om mai în vârstă: faptul că vă purtați de grijă mamei și vă și îngrijiți de sufletul vostru nu e egoism. E singurul mod în care puteți ține la ea cu adevărat. Mult curaj, draga mea.