Am dus-o pe mama la cămin — cum a fost și ce mi-aș fi dorit să știu înainte

Bună ziua tuturor. Scriu după câteva luni în care am tot amânat să pun în cuvinte ce am trăit, sperând că poate ajută pe cineva aflat în aceeași situație. Sunt din Iași, fiică unică, și am luat singură decizia de a o muta pe mama într-un cămin. Tata a murit acum trei ani, mama are 81 de ani și după o căzătură din iarnă a anului trecut nu a mai putut sta singură acasă. Nu am rude în oraș, nu am cu cine împărți decizia și sincer, m-am simțit cel mai singură din viața mea în lunile alea.

Când am început să caut, am găsit pe SeniorHelp harta cu centre din toată țara și am văzut că sunt opțiuni și în afara orașului meu — am analizat inclusiv centre din alte județe, printre care Căminul pentru persoane vârstnice Transilvania Senior din Alba Iulia și cele două Așezăminte Sfântul Andrei din Bărăbanț, tot din Alba Iulia. Le-am citit descrierile, am văzut ce servicii oferă, am folosit calculatorul de costuri ca să înțeleg bugetul. Până la urmă am ales un centru mai aproape de Iași, dar cercetarea aceea m-a ajutat să știu ce să cer și ce întrebări să pun oriunde mergeam.

Adaptarea mamei a durat vreo două luni. Primele vizite erau grele — plângea, îmi zicea că o abandonez, eu plecam de acolo și plângeam în mașină până acasă. Dar personalul de acolo a fost blând cu ea și ușor-ușor a început să aibă un program, colege de cameră cu care vorbea. Acum îmi povestește ce au mâncat la cină și cine a câștigat la table. Ce a contat cel mai mult pentru mine? Că oamenii de acolo o știau pe ea — cum îi place cafeaua, că nu suportă frigul, că vrea să doarmă cu lumina de veghe aprinsă. Astea par mici, dar pentru mine au însemnat totul. Dacă mai e cineva care trece prin asta și se simte singur în decizie, vă rog să scrieți aici. Nu e ușor, dar nu sunteți singuri.