Fiica mea plânge la fiecare vizită — cum o pot ajuta să nu se simtă vinovată?

Doamnă Florica, ce frumos că ați deschis dvs. acest subiect. Tatăl meu are demență și nu mai știe cine sunt eu. Vin la el de două ori pe săptămână și de fiecare dată plec sfâșiată. Nu vinovăție exact, ci un dor cumplit față de omul care era. Nimeni nu mi-a spus că doliul poate începe înainte ca cineva să plece. E cel mai greu lucru pe care l-am trăit.

Lucrez de șase ani cu seniori și vă spun cu toată inima: familiile care vin, care plâng, care se simt vinovate — sunt exact familiile care iubesc. Vinovăția asta e, de fapt, dragoste care nu știe unde să se ducă. Încercați să îi spuneți fiicei dvs. ce ne-ați spus nouă: că sunteți bine. Uneori părintele trebuie să aibă grijă de copil, nu invers.

Și eu locuiesc la un cămin, am 77 de ani. Fiul meu a suferit mult la început. L-am rugat să nu mai vină cu remușcări, ci cu povești din viața lui. De când îmi povestește despre nepoți, despre ce a mai gătit, despre filmul văzut — vizitele s-au schimbat complet. Venim amândoi mai ușori.

Doamnă Florica, vă mulțumim că ați împărtășit acest gând cu toată căldura dvs. — și că v-ați gândit la fiica dvs. înainte de dvs. înșivă. Pe platformă găsiți articolul 'Rolul familiei în adaptarea seniorului la centrul de îngrijire', care poate fi un punct de plecare bun de discutat împreună cu Daniela — uneori e mai ușor să citești despre un sentiment decât să îl rostești cu voce tare. Dacă simțiți că ar fi de ajutor, un psiholog sau un consilier de la centru pot oferi sprijin și familiilor, nu doar seniorilor. Vă îmbrățișăm pe amândouă.